- Tocmai ați terminat înregistrările pentru noul album. Simte vreodată artistul că produsul lui e slab sau e convins întotdeauna că a făcut ceva extraordinar?

- Părerea artistului despre produsul său nici n-ar trebui să conteze, e subiectivă prin forța împrejurărilor. Valoarea unui album este dată de suma părerilor: cea a mass-media și cea pe care o are publicul.
- Unii se plâng că discul lor e minunat, dar că nu-i înțelege nimeni, că lumea din jur e răuvoitoare și că asta e explicația eșecului.
- Dacă un lucru e bun, nu-l poate îngropa nimic. Și nu cred că există nicăieri pe lumea asta o astfel de intenție din partea presei. Vorbe de felul acesta sunt doar încercări de a justifica o ratare.
- Ați simțit că v-ați ratat, când, înainte de ’89, ați fost interziși de comuniști?
- Am avut parte de trei suspendări, dintre care ultima, cea din 25 mai 1988, definitivă. În situația noastră de atunci, nu prea ai ce face. Rămâi năuc și te întrebi ce-ar mai putea urma. E o senzație de neputință, de goliciune și de furie. Nu aveam încotro, fuseserăm avertizați că ni se pregătește asta. N-aveam cum evita, erau chitiți pe noi și ne așteptau la cotitură. Dar e la fel de adevărat că și noi le-am dat motive și i-am „ajutat”: prin simpla prezență la concerte, prin faptul că nu puteam să nu ne mișcăm pe scenă, să nu cântăm cu publicul. Am promovat „moda imperialistă”, capitalismul.
- Cu toate astea, ați rezistat mai mult decât ei... Când începi drumul acesta, o faci cu gândul de a spune lumii ce simți și cine ești, vrei să arăți de ce ești în stare, îți dorești o carieră. După aproape 30 de ani, ce te mai face să urci pe scenă?
- Nici nu știu, nu m-am întrebat niciodată. Probabil că oamenii care, după ce ai mers sute de kilometri până la ei, te fac să uiți de oboseală. Fanii care vin la fiecare concert.
- Ce senzație ai văzând zeci de mii de oameni care cântă fiecare vers și respiră odată cu tine?
- E ca la fotbal, când marchezi un gol decisiv. Dacă n-am fi avut lângă noi atâtea generații de fani, n-am mai fi prins anii ăștia. Suportul moral contează mai mult decât orice sponsorizare.
- Un microbist adevărat merge la toate meciurile echipei favorite, indiferent dacă pierde sau câștigă, dacă e pe primul sau pe ultimul loc în clasament. Are artistul dreptul să ceară publicului devotament necondiționat?
- Rock-ul nu mai are impactul fotbalului. Nici un artist nu poate avea în fiecare săptămână 50.000 de oameni pe stadion. Nemaifiind protestatar de foarte mult timp, e doar un gen muzical. Mai există trupe care protestează, dar, în democrație, sunt lăsate s-o facă. Nu mai e o treabă simultană, la unison, ca altădată.
- După tot timpul acesta petrecut pe scenă, în studio, în turnee, visezi vreodată o bătrânețe liniștită?
- Clasicele chestii cu pescuit pe malul lacului nu sunt de mine. În liceu mi se spunea Heatcliff. Cât voi putea face muzică, o voi face. E o lege a firii care mă va opri. Dar nu mă văd grădinărind…
- Cum va fi noul album?
- Aceeași Mărie, cu aceeași pălărie… Fanii știu la ce să se aștepte, ce vor de la noi, asta vor primi. Discul va fi lansat pe 11 decembrie, printr-un concert la Sala Polivalentă. Avem satisfacția ca prima piesă promovată, „IRIS Maxima”, să fi fost primită peste tot peste așteptări.
- Dată fiind pasiunea ta pentru Universitatea Craiova, de pe vremea pantalonilor scurți, are titlul acesta o legătură cu „Craiova Maxima”?
- De câte ori mergem la Iași, ne întâlnim cu doi fani, care vin cu o pancartă pe care scrie „IRIS Maxima”. De ani întregi. Sigur că am făcut și o legătură cu „Craiova Maxima”, termen care vine de la patriarhul gazetăriei sportive, Ioan Chirilă. Este și un omagiu pe care i-l aducem.
- Fanii n-au renunțat la pancarte, la fidelitate. La ce n-a renunțat IRIS, în toți acești ani?
- La a-și respecta promisiunile. Când am anunțat următoarea aniversare, ne-am ținut de cuvânt. Și cum le-am făcut din 5 în 5 ani, fiecare anunț însemna 5 ani de muncă. Ni se întâmplă să parcurgem distanțe mari în timp scurt sau să nu cântăm pe instalații performante. Dar a renunța înseamnă a pierde orașe mici, în care ești primit incredibil. Ne mai ajunge uneori oboseala, dar suntem în grafic. Ne pregătim pentru IRIS 30.